http://www.scribd.com/doc/16332067/Mitul-credinei-Radu-Lucian-Alexandru

"1. La fel cum pentru trupul fizic al omului umanitatea a înţeles că acesta are nişte nevoi fundamentale care trebuie să-i fie garantate a se putea satisface la un nivel optim, la fel este cazul ca umanitatea să facă acelaşi lucru mult mai consistent decât a făcut-o până acum şi pentru psihicul uman.

2. Astfel de-a lungul istoriei, umanitatea a ajuns la concluzia că trupul fizic al omului are dreptul la viaţă, la sănătate, la satisfacerea optimă a nevoilor sale fundamentale, are dreptul să nu-i fie îngrădită mişcarea şi acţiunea (să nu fie sclav), să nu fie legat, bătut, rănit, etc.

3. La fel trebuie să conştientizăm de acum încolo că aceleaşi drepturi trebuie acordate şi sprijinite spre a fi respectate pretutindeni şi pentru psihicul omului.

4. Acesta are nevoi specifice cum ar fi acelea de a consuma mereu informaţii noi (care să îl informeze despre starea reală (nu imaginară) a sistemelor existenţiale în care se manifestă: sociale, politice, religioase, naturale, biologice, cosmice, etc.); are nevoia de destindere (relaxare, odihnă) şi evident nevoia fundamentală de neîngrădire psihică – de acordare a libertăţii psihice (libertatea de neîngrădire a mişcării gândului), etc.

5. Satisfacerea nevoii de informaţii vizuale, auditive.. corecte şi actuale (noi) include evident toate formele de artă (pictură, sculptură, muzică, teatru, film, etc.) - a interzice într-o societate pe oricare dintre acestea înseamnă a îngrădi una din libertăţile fundamentale pe care psihicul le are pentru a putea trăi sănătos: aceea de informare (percepţie) liberă şi neîngrădită asupra tuturor aspectelor artistice (frumoase) pe care el vrea să le perceapă.

6. La fel cum trupului i se recunoaşte dreptul la reproducere liberă (la înmulţire) cu cine consideră el de cuviinţă fără nici o îngrădire artificială (de rasă, naţionalitate, culoare a pielii, religie, etc.) la fel şi psihicul are o nevoie fundamentală „de reproducere”, de creare de noi concepte, idei, gânduri pe baza celor existente - vorbim evident de libertatea de creaţie armonioasă originală.

7. Dreptul la discernământ propriu (alegere) este un drept fundamental al oricărui psihic uman – acest drept de alegere, trebuie protejat faţă de intervenţia arbitrară asupra sa prin forţă brută, şantaj „spiritual” şi teroare psihică „religioasă” (sau de altă natură).

8. Trebuie de asemenea în mod imperios a fi alungate din societate toate aspectele (religioase sau de altă natură) care încearcă să împiedice manifestarea discernământului propriu al fiecărui individ prin înlocuirea lui brută cu discernământul altcuiva – fie el şi „zeu” sau „profet”.

9. Dreptul la discernământ propriu este un drept fundamental al psihicului uman care trebuie apărat de toate atacurile perfide duse împotriva lui de către toate religiile dogmatice şi de către toate formele politice bazate pe tiranie şi totalitarism.

10. Observaţie: împărţirea aceasta dintre psihic şi fizic este doar una didactică pe care o facem în mod artificial pentru a scoate în evidenţă drepturile psihicului!
11. În realitate este evident că omul este un întreg indivizibil (trup plus psihic) şi că atunci când vorbim de o posibilă „Cartă a drepturilor fundamentale ale psihicului uman” nu facem decât să subliniem nişte drepturi fundamentale ale omului (evident cu o orientare preponderent psihică).
***

12. Vorbim deci de dreptul la individualitate (fizică şi mai ales psihică) şi individualizare (procesul prin care indivizii umani îşi măresc capacitatea de exprimare a unicităţii şi specificităţii proprii).

13. Fiecare om are dreptul fundamental de a fi un Individ: de a se îmbrăca cum consideră de cuviinţă, de a mânca după bunul său plac, de a vorbi şi de a gândi într-un mod particular specific lui.

14. Tendinţele de masificare, de anulare a dreptului la individualitate şi individualizare, pe care încearcă să le preseze asupra societăţii umane religiile dogmatice şi alte regimuri totalitate sunt acţiuni antiumane care sunt îndreptate împotriva acestui drept fundamental al omului: acela de a fi un individ unic şi specific.

15. Tendinţele religioase sau politice care încearcă să-i facă pe toţi membrii unei societăţi să fie doar simple clone psihice şi fizice (ca îmbrăcăminte, tip de hrănire, de reproducere, de exprimare, de gândire, de acţiune, etc.) a unui model original (a unui individ oarecare cu sau fără pretenţii „divine”) sunt doar exprimări virusale şi cancerigene evidente care corodează şi distrug societăţile afectate de ele.
***

16. Dreptul la discernământ propriu, dreptul de a nu discerne (alege, judeca) nimeni în locul nostru şi pentru noi este un drept fundamental pe care religiile dogmatice şi alte regimuri totalitare încearcă să li-l fure membrilor societăţilor pe care ei le infectează cu boala credinţei dogmatice.

17. De aceea aceste manifestări specifice credinţei dogmatice (oarbe, fundamentaliste) trebuie împiedicate a se mai manifesta în societatea umană, iar dreptul la discernământ propriu să fie apărat prin lege împotriva tuturor şarlatanilor şi nebunilor „divini” care vor să li-l fure celor naivi şi neatenţi.

18. Dreptul la manifestare creativă originală (armonioasă) este rezultatul firesc al manifestării dreptului la individualitate şi unicitate şi al celui de a manifesta un discernământ propriu (de a judeca singur ce este bine şi ce este rău – de a avea capacitate de discernământ).

19. Creaţia nu înseamnă a copia (xeroxa) la infinit nişte „modele” „artistice” moarte de mult (de sute şi mii de ani).

20. Acest tip de „exprimare artistică” este doar o modalitate de tâmpire psihică prin care îi sunt îngrădite credinciosului drepturile fundamentale, la discernământ propriu, la individualitate şi unicitate.
***

21. Credinţa dogmatică religioasă (sau politică) este, aşa cum am mai precizat, doar o boală psihică complexă care include printre diferitele ei aspecte:

21.1- fobia (teroarea) de „bau bau” şi de tot felul de alte pedepse imaginare „veşnice”;

21.2- personalitatea dublă / schizofrenia religioasă (împărţirea psihicului celui afectat între propriul discernământ şi un discernământ „divin” străin, cu tendinţa de dominare a personalităţii de către cel străin);

21.3- depresia cu orientare înspre sinucidere psihică;

21.4- comportamentul compulsiv - obsesiv (bazat pe consumarea de droguri verbale/ gestuale prin cuvinte şi ritualuri „magice”);

21.5- crearea unei dependenţe psihice faţă de rostirea unor cuvinte „magice” (de nume de „zei” şi de „profeţi”) sau de efectuarea unor gesturi (ritualuri) „magice” (semne, mişcări specifice, etc.);

21.6- paranoia, în care credinciosul are impresia că este persecutat şi urmărit, că e făcut să sufere de către o forţă „invizibilă” care îi urmăreşte fiecare mişcare pe care o face (acesta este „zeul” „atoatevăzător” imaginar pe care îl găzduieşte cu nesăbuinţă în propria minte şi/ sau duşmanul „oficial” al acestuia (real sau imaginar)).
21.3- ş.a.m.d.
***

22. „Intuiţia” paranoică pomenită mai sus e după cum am mai precizat oarecum întemeiată, având în vedere faptul că într-adevăr este cineva care îl persecută (exploatează) pe credincios, fără voia sa: acesta este „profetul”/ „zeul” care l-a infectat cu credinţă (dogmatică) şi care astfel l-a luat în sclavie psihică şi fizică.

23. Intuiţia e bună, obiectul ei este însă greşit identificat: duşmanii lui reali nu sunt invizibili cum este păcălit să creadă, ci sunt chiar „zeii” şi „profeţii” aflaţi în faţa lui şi care încearcă (şi de multe ori reuşesc) să-i distragă atenţia de la ei prin crearea unor duşmani imaginari invizibili („demoni”, „societăţi secrete/ invizibile”, etc.).
***

24. Societatea omenească trebuie să înţeleagă în prezent că credinţele dogmatice religioase nu sunt altceva decât forme legalizate de sclavie psihică (şi astfel fizică).

25. Aceşti sclavi religioşi nu au dreptul (stăpânul lor psihic religios nu le dă dreptul) să circule liber în lumea ideilor, a informaţiilor, a percepţiilor auditive, vizuale (toate acestea sunt întotdeauna cenzurate şi îngrădite), etc. – ceea ce se concretizează în faptul că aceşti sclavi religioşi nu au astfel nici o libertate reală de mişcare fizică.

26. Sclavilor religioşi li se pun astfel lanţuri pe minte şi pe trup ca să-i împiedece să se manifeste liber psihic şi fizic.

27. Ei sunt obligaţi astfel să manifeste prin ei doar ideile, gândurile, judecăţile, discernământul, creaţiile, etc. celui care îi înlănţuieşte religios, a celui care îi posedă „spiritual”, a celui care îi are în proprietate psihică pe aceşti nefericiţi.

28. Acestor sclavi credincioşi nu li se dă dreptul la liberă alegere în ceea ce priveşte opţiunile de viaţă (vestimentare, de hrănire, de informare, de exprimare, de creativitate, etc.) pe care ar putea să le facă.

29. Ei sunt forţaţi de stăpânii lor „divini” să „aleagă” opţiunea impusă de ei, prin teroare şi ameninţare reală sau imaginară şi prin momirea cu tot felul de răsplăţi imaginare care mai din care „mai bogate” în conţinut.

30. Este evident de aceea că un discernământ liber bine conturat nu alege niciodată credinţa (alt nume pentru sclavie mentală şi boală mentală).
31. Dar cine ar face-o?

32. Atunci când credinciosul „face” această „alegere” el de fapt nu face nici o alegere: el este obligat, forţat, şantajat, păcălit să o aleagă!
33. El este pus să aleagă între a fi sclav mental sau a fi pedepsit (real sau imaginar) că nu vrea să fie sclav mental!

34. Alegerea care i se oferă lui este între a fi sclav mental şi a fi sclav mental.
35. Când cineva îi cere altcuiva să aleagă între „X” şi „X” nu înseamnă că îi cere să facă o alegere ci doar că celui pus să „aleagă” îi este impusă o alegere.
***

36. Apoi, aşa cum am mai arătat, o alegere a unui discernământ străin în locul celui propriu este în mod real imposibilă: criteriile de judecată se pot schimba, dar judecătorul (conştiinţa) proprie nu poate fi eliminată fără a muri (la propriu).

37. Dacă un discernământ nativ „I” ar putea „alege” să pună în locul său un discernământ străin „Z” („divin”) din diferite motive (care însă întotdeauna se reduc la ameninţări, şantaj şi înşelăciune „spirituală”) el ar trebui să-şi bazeze alegerea pe sine însuşi (ca să poată afirma că el a făcut-o).

38. Dar culmea e că discernământul străin „divin” aduce ca motiv pentru necesitatea unei astfel de înlocuiri (schimbări, transformări „spirituale”) tocmai presupusa incapacitate de discernământ pe care „ar avea-o” cel pus să aleagă.

39. Cu alte cuvinte discernământul „divin” al şarlatanului „uman” care îl poartă nu se lasă ales, ci se impune cu forţa.

40. Logica ne arată că dacă discernământul „Z” ar avea dreptate şi discernământul individual nativ (propriu) „I” ar fi incapabil de judecată corectă, atunci orice alegere pe care el ar face-o ar fi potenţial greşită (din întâmplare din când în când ar putea face totuşi şi alegeri corecte), inclusiv aceea de a alege „gândirea divină” şarlatanică în locul celei proprii.

41. Iar dacă „Z” nu are dreptate şi „I” este capabil de judecată corectă atunci acesta nu are nici un motiv să lase pe un altul să gândească în locul său.

42. Prin urmare discernământul „Z” nu se poate întemeia în mod logic pe presupusa lipsă de discernământ a lui „I” şi atunci el întotdeauna se impune (acolo unde poate) doar cu forţa (prin ameninţare, violenţă, crimă, război şi înşelăciune „divină”), indiferent dacă individul atacat psihic are discernământ sau nu.

43. De fapt această cale a forţei este singura cale reală prin care credinţa dogmatică se răspândeşte: de aceea ea este şi sursa principală a violenţei, războiului şi înşelăciunii în lume.
***

44. În legătură cu abordarea discernământului se poate ridica întrebarea următoare: cine hotărăşte dacă propriul discernământ al cuiva este corect sau greşit?
45. Şi răspunsul este că această întrebare este o întrebare oarecum greşită: discernământul nu este corect sau greşit - el este, sau nu este!

46. Capacitata de judecată, discernământul, conştiinţa este (în mod natural pentru orice formă de viaţă).
47. Criteriile lui de judecată (percepţii, metode, etc.) însă, şi prin urmare judecăţile sale specifice (rezultatele procesului de discernere, judecare) pot fi corecte sau greşite (privite în sensul utilităţii reale pentru sine).

48. Schimbarea criteriilor de judecată nu implică însă schimbarea judecătorului, a celui care judecă, care gândeşte, care discerne, a celui care hotărăşte ce este bine şi ce este rău pentru sine.

49. Un discernământ liber este deschis mereu la o critică îndreptată împotriva criteriilor de judecată pe care le foloseşte la un moment dat (şi prin urmare asupra rezultatelor judecăţilor sale - despre care ştie că nu pot fi decât relative/ provizorii).

50. Dar el nu poate fi deschis la încercările de asasinat psihic făcute asupra lui, prin atacul psihic al virusului credinţei dogmatice religioase.
51. El nu va accepta niciodată „înlocuirea” sa ca judecător, ca sursă ultimă de hotărâre a ceea ce este bine şi ce este rău pentru sine (cu un alt judecător).

52. Iar un discernământ (conştiinţă, judecător) care cade în plasa credinţei (dogmatice) şi încearcă să se elimine pe sine ca sursă ultimă a discernerii între bine şi rău (pentru a pune pe altul în locul său) nu este altceva decât un discernământ bolnav, infectat cu comportament sinucigaş, care pune astfel în pericol existenţa şi capacitatea de adaptare a speciei sale şi a propriei sale individualităţi.

53. Capacitatea individuală înnăscută de a face distincţia dintre bine şi rău (dintre suferinţă şi durere respectiv fericire şi plăcere) este condiţia esenţială a supravieţuirii speciei şi individului!

54. Sărmanii afectaţi de virusul credinţei, care sunt păcăliţi astfel să interpreteze suferinţa şi durerea ca fiind un bine „spiritual” sunt indivizi al căror discernământ natural este puternic denaturat de religia dogmatică cu care s-au infectat.

55. Discernământul propriu bazat în mod fundamental pe semnalele „supraconştientului” („vocii conştiinţei” proprii) manifestate prin semnalele specifice durerii şi plăcerii fizice, respectiv emoţiilor negative şi pozitive (care implică suferinţă respectiv plăcerea/ fericirea psihică) e înnăscut la fel ca şi capacitatea de percepţie a realităţii (prin simţuri), la fel ca şi corpul fizic, etc.

56. El nu e creat de noi şi nici de societate (nu e un produs cultural) dar poate fi influenţat prin influenţarea conţinutului pe care el îl foloseşte (a percepţiilor la care are acces, a experienţelor care i se permite să le trăiască, a infecţiilor psihice care îl pot afecta, etc.)....
***

57. Pentru cei care recunosc adevărul sclaviei mentale vă spun deci doar atât: nu vă bateţi cu păpuşile credincioase - tăiaţi doar legăturile care le leagă de păpuşarul lor „spiritual”!

58. Nu încercaţi să justificaţi raţiunea în faţa credinţei, ci procedaţi invers: încercaţi să justificaţi (dacă puteţi) necesitatea existenţei infecţiei credinţei (dogmatice) în faţa raţiunii.

59. Faceţi aceasta şi veţi vedea cum se prăbuşeşte imediat castelul de cărţi al credinţei." - extras din cartea "Mitul credinţei"

Radu Lucian Alexandru