Credinţa şi încrederea. Personificarea binelui şi a răului


1. Încrederea poate fi sceptică (acordată provizoriu şi relativ – până la verificare, până la proba contrarie) sau „absolută” (oarbă – specifică credinţei dogmatice).

2. Încrederea relativă (sceptică) ştie că este rău în lume şi nu e surprinsă când constată că diferite instanţe individuale, familiale sau sociale (religioase, politice, etc.) i-au înşelat încrederea şi au încercat să profite de ea.

3. Această încredere relativă nu lasă însă ca această înşelăciune sau încercare de înşelare să treacă vreodată neobservată şi nepedepsită.

4. Încrederea absolută din contră însă, este condiţia perfectă pentru realizarea oricărei înşelăciuni şi şarlatanii (religioase, politice, etc.).

5. Încrederea sceptică (rezervată) bazată pe abordarea atentă, discriminativă şi critică a realităţii e specifică oamenilor normali (care îşi folosesc optim toate capacităţile mentale şi emoţionale cu care sunt înzestraţi natural).


6. Încredere absolută (oarbă) au doar inconştienţii şi naivii care ignoră prezenţa răului real în lume - căutându-l în schimb în tot felul de fiinţe de basm care bântuie doar prin capetele lor cuprinse momentan de tot felul de deliruri şi halucinaţii cu „teme spirituale”.

7. Culmea acestei încrederi oarbe (specifice credinţei dogmatice) este că intensitatea incapacităţii de discriminare între binele şi răul real este direct proporţională cu efortul pe care aceşti naivi (sau după caz înşelători) îl fac pentru a-i demonstra răului o existenţă personală „metafizică” (fabulatorie, imaginară).


8. A imagina însă o astfel de forţă „personală” fabulatorie în spatele răului din lume şi din oameni înseamnă doar a încerca a le nega acestora responsabilitatea individuală pentru actele rele pe care ei le comit şi pentru efectele acestora.

9. Oriunde este o credinţă dogmatică de obicei este negată prezenţa răului (capacităţii de acţiune nearmonioasă, neutilă) în oameni ca o componentă intrinsecă (naturală) a lor (alături bineînţeles de tendinţa opusă spre „bine”).

10. Astfel oamenii cică nu sunt răi pentru că sunt răi (pentru că au tendinţe naturale animalice îndreptate înspre distrugere, competiţie, violenţă, etc. rămase în urma evoluţiei lor animalice naturale), ci pentru că o altă forţă „personală” (care stă mereu după „fundul” lor) i-a „posedat” şi a făcut răul cu trupul lor astfel posedat.


11. Aşa că aceşti naivi credincioşi sunt astfel păcăliţi să fugă de această forţă imaginară personificată a răului ca „dracul de tămâie” - bineînţeles însă, din păcate pentru ei, cu exact efectul invers celui vizat teoretic: adică că ajung să lase să se manifeste prin ei o altă „posesie supranaturală” care să facă ce vrea cu ei (bine sau rău) – posesia lor de către cel care i-a speriat cu „bau-baul” lui.
***
12. De ce realizează deci cei care creează vreo credinţă sau alta această personificare fabulatorie a răului şi binelui?

13. Păi, în primul rând, pentru că dacă credinţa dogmatică ar recunoaşte prezenţa răului natural (înnăscut) în oameni (a tendinţelor lor de înşelăciune, de minciună, de hoţie, de crimă, etc.) ea nu ar mai putea exista – nu ar mai avea nici o justificare să existe!

14. Omul care conştientizează prezenţa răului în sine şi în ceilalţi oameni caută să fie cât mai prevăzător şi mai atent la acţiunile celorlalţi oameni (la adevăratele lor motivaţii, scopuri şi interese) şi astfel el nu lasă niciodată „garda jos” în mod absolut, pentru că ştie că astfel procedând se expune prosteşte (cu inconştienţă şi naivitate) la a fi înşelat şi fraierit (religios, economic, politic, etc.) de oricine e dispus să se dedea la astfel de preocupări josnice.


15. Scepticismul şi încrederea relativă este în acest caz singura cale sănătoasă şi sigură pentru a nu cădea în capcanele întinse pentru naivi şi inconştienţi de tot felul de oameni-animale-de-pradă (mai ales dacă aceştia mai au şi pretenţii de „divinitate”).

16. În plus, Omul Liber este cu atât mai atent la acţiunile celor care îi propun să le acorde încrederea cu cât ei aduc în sprijinul pretenţiei lor doar vorbe goale de conţinut (tot felul de „cărţi sfinte” şi vorbe ale „zeilor”), cu cât ei se prefac că nu fac distincţie între vorbe şi fapte.
***

Câteva tipuri generice de înşelăciuni „divine”



17. Minciuna şi înşelăciunea sunt lucruri perfide şi „subtile” pentru că se însoţesc parţial cu adevărul.

18. Orice şarlatan ştie că la începutul lansării schemei sale de fraierire „spirituală” trebuie să-şi însoţească schema de înşelăciune cu nişte adevăruri şi fapte relativ evidente pentru a câştiga încrederea viitoarei victime, pentru ca aceasta să fie obişnuită să lase garda atenţiei şi discernământului jos în prezenţa sa.

19. Când acest stadiu al înşelăciunii este atins se trece la faza a doua – aceea a bombardării naivului cuprins de încredere absolută (de credinţă) cu tot felul de fabulaţii şi „găluşte” menite a-l face pe acesta să acţioneze în interesul strict al celui care beneficiază de faptul de a fi obiectul credinţei lor.


20. Vorba care zice: „Fereşte-mă Întregule de prieteni că de duşmani mă feresc singur!” nu este deloc lipsită de substanţă, mai ales în contextul credinţei dogmatice religioase.

21. Când în acest context cineva te bombardează cu atenţie, cu iubire „necondiţionată”, cu daruri de tot felul, atunci fii de trei ori mai circumspect decât faţă de alţii care se comportă normal cu tine şi întreabă-te şi cercetează serios ce are el de câştigat în mod real în urma acţiunilor „divine” pe care le face iniţial către tine.


22. Vedem astfel că se manifestă în societate mai ales în cadrul religios dogmatic tot felul de „iubitori profesionişti” care îşi declară către toţi naivii care le iasă în cale dispoziţia de a-i ajuta să facă lucruri de care ei nu au nevoie în mod real (să se „mântuie”, să se „ilumineze”, să se „autorealizeze”, etc.) cu condiţia subînţeleasă ca în schimbul acestei „iubiri” verbale/ gestuale să-şi pună în schimb viaţa la dispoziţia „iubitorului divin profesionist”.
***
23. Alţi şarlatani religioşi joacă rolul de „copiii de meserie” care se prezintă în faţa naivilor ca fiind reprezentanţii „părinţilor lor divini”, părinţi care după cum se vede îi trimit la cerşit – la racolat prozeliţi (la racolat bani) pentru părinţii lor „divini” (conducătorii „familiei-organizaţie - mafiotă” religioasă) dispuşi cică să-şi dăruiască iubirea lor „infinită” tuturor fraierilor, cu condiţia ca aceştia să fie suficient de proşti pentru a fi convinşi că au nevoie de lucruri care ar părea hilare chiar şi pentru un copil – de tot felul „de cai verzi (evident „spirituali”) pe pereţi”.
***
24. Ceea ce nu pricep aceşti fraieri perfecţi care se autodenumesc credincioşi este faptul că orice om (entitate) care poate face bine are întotdeauna posibilitatea să facă la fel de bine şi rău! (la fel şi invers).

25. Ce nu pricep ei este că toţi oamenii fără excepţie fac şi bine şi rău (într-o măsură specifică mai mare sau mai mică) indiferent cum le-ar defini cineva pe aceste categorii morale.


26. Excludem în mod evident de aici definiţiile „religioase” stupide prin care tot ceea ce face cineva („zeu”, „divinitate”, „profet”, etc.) este bine indiferent de ce face (ucide, fură, etc.).

27. Un om poate aprecia un alt om (normal sau cu pretenţii de „divinitate” sau de „profet”) sau învăţăturile din vreo „carte sacră” „căzută din cer” (mai ales în cazul celor căzute prin „epoca de piatră”) ca fiind „doar bună” sau ca fiind sursă doar a „binelui” doar atunci când nu-şi mai foloseşte discernământul propriu, doar atunci când „o ia pe arătură”, renunţând temporar sau definitiv la raţiune şi conştiinţă proprie!
***


Răul binelui „absolut”?


28. Poate deci oare o fiinţă să spună despre sine, în ciuda tuturor evidenţelor contrare, că tot ceea ce face ea (absolut tot) e bine şi că nimic rău nu poate „purcede” de la sine?

29. Evident că poate (foarte mulţi au şi făcut-o): trebuie doar să mişte puţin limba, pentru a scoate nişte cuvinte fără sens real pe gură.

30. A, şi mai trebuie nişte căscaţi (credincioşi) care să ia de bune vorbele lui automăritoare în ciuda tuturor evidenţelor!

31. Aceşti „căscaţi” nu reuşesc să priceapă că ceva care produce doar bine (un bine absolut) produce doar bine: cu alte cuvinte nu se poate găsi nimeni care să spună despre el că produce ceva rău.


32. Dacă cel puţin o astfel de fiinţă există atunci înseamnă că avem cel puţin o fiinţă nemulţumită de acest „bine absolut”.

33. Dar cum se poate oare ca „binele absolut” să creeze nemulţumire?

34. Ce fel de bine absolut este acela care irită, care creează respingere, care creează suferinţă, care duce la războaie, la violenţă „divină”, etc. - cum se vede că produc toate autodeclaratele fiinţe, posesoare ale „binelui absolut”, prin credinţele dogmatice pe care le promovează?

35. Vă rog domnilor credincioşi „absoluţi” uitaţi-vă în jur şi spune-ţi-mi: câţi astfel de nemulţumiţi de efectele „binelui absolut” care vă duce pe voi de nas (în afară evident de voi) mai cunoaşteţi?


36. Veţi vedea că indiferent de credinţa voastră „absolută” veţi găsi milioane şi miliarde de astfel de nemulţumiţi de acţiunea „binelui vostru absolut”!

37. Ba mai mult: pentru majoritatea dintre ei acest bine „absolut” al vostru de fapt e văzut ca fiind chiar contrariul: „răul absolut”.


38. Dacă acest efect oarecum surprinzător al acţiunii „binelui vostru absolut” nu vă surprinde, permiteţi-mi să vă spun că din păcate, voi deja aveţi creierul prăjit în aşa măsură încât e de mirare cum de mai sunteţi capabili să citiţi aceste rânduri.

39. Ce nu pricepeţi (nu sunteţi capabili sau nu vreţi să pricepeţi) voi, este că dacă ar exista o astfel de fiinţă generatoare a unui bine absolut (care generează doar efecte bune indiferent cum am defini termenul de bine) cu necesitate existenţa lui ar trebui să fie recunoscută şi mărturisită direct de toate fiinţele!


40. Pentru că dacă binele ei „absolut” - infinit ca întindere şi mărime – nu le-ar atinge pe fiecare din acestea în întregime, atunci el nu s-ar mai califica ca bine absolut (deoarece astfel ar fi evident nişte zone ale realităţii fiinţiale în care el este incapabil să pătrundă, în ciuda întinderii (influenţei) sale „absolute”).


41. De aceea, dacă există o singură fiinţă (deşi în realitate sunt milioane şi miliarde) care poate considera „binele vostru absolut” ca având efecte rele, prin această simplă constatare „binele” vostru se descalifică de la pretenţia sa „absolută” şi se arată aşa cum este: doar un amărât de adevăr relativ care însă a luat-o razna, prin susţinerea unor pretenţii absurde.
***
42. Cum ar putea deci binele „absolut” să producă efecte rele: nemulţumire, iritare, suferinţă, moarte, durere?

43. Adică până la urmă dacă nu considerăm calitatea de „bună” sau „rea” a unei instanţe fiinţiale după efectele reale (reduse întotdeauna la suferinţă/ durere respectiv fericire/ plăcere) pe care acţiunea ei le generează, ce alt criteriu mai bun am putea găsi oare pentru a face discriminarea dintre bine şi rău?


44. Şi ce criteriu de apreciere a binelui şi răului mai e şi acela prin care e apreciată ca fiind bună (indiferent de efectele reale evident discernabile) o acţiune („divină” sau umană) doar pentru că ea e însoţită de o declaraţie făcută unilateral („pe proprie răspundere”) în mod strict verbal (sau mă rog în scris) dată de cel care o face, care astfel „ne asigură” că ceea ce face el e un „bine”?
***
45. Vedem astfel că un bine absolut trebuie să fie bun pentru toată lumea (că de aceea e „absolut”) şi că datorită acestei condiţii se poate demonstra că el nu există şi că în schimb un bine relativ nu trebuie să fie bun pentru toate fiinţele (el e „bun” pentru unele, „rău” pentru altele - „bun” uneori şi „rău” alteori!) şi că după cum e evident doar el există şi e prezent peste tot.

46. Binele şi răul relativ dau astfel naştere unei etici relative: singurei etici posibile (în mod real).

47. Pe de altă parte etica „absolută”, bazată doar pe fabulaţiile fantasmagorice ale vreo unei credinţe dogmatice sau alteia, nu este altceva decât o imposibilitate logică şi faptică.
***
48. Acum, dacă unele credinţe admit că „părintele” lor este născătorul şi al binelui şi al răului adică că el poate şi chiar face când bine, când rău, după cum are chef (după cum „i se scoală” pofta lui „divină” de acţiune) să-i întrebăm pe credoii şi credoiţele care acceptă astfel de credinţe în „bostanul” lor de pe umeri: la ce oare le foloseşte atunci faptul că au o astfel de credinţă „necondiţionată” într-o fiinţă care oricând le poate face ce rău doreşte ea?


49. Oare cred-oile acestea sunt masochiste – au nevoi de cineva să le mai facă rău din când în când ca „să simtă că trăiesc” (ca să fie „probată credinţa lor”)?
50. Sau sunt doar nişte laşi?

51. O viaţă au şi ei şi şi pe aceea o trăiesc în frică şi teroare; îngropaţi cu faţa în ţărână şi făcându-se că nu văd răul „divin” produs de „părintele lor spiritual”.

52. Unde le e demnitatea lor de Fiinţă atunci când văd că cineva (uman sau „divin”) face răul şi ei nu iau nici o atitudine împotriva lui?


53. Dacă frica faţă de „părintele divin” este „începutul înţelepciunii” (de sclav religios/ credincios) cu siguranţă curajul în faţa lui şi confruntarea cu el este începutul maturizării psihice şi al eliberării din sclavie mentală faţă de el.
***
54. Frica (teroarea) „divină” şi credinţa dogmatică merg deci mână în mână – este ciudată această alăturare, dar din păcate este cât se poate de evidentă.
55. Dar oare de ce se produce ea?

56. Pe cât se pare, ea se realizează deoarece credinţa „absolută” are întotdeauna faţă de sine o frică (evident bine întemeiată) de a nu fi oricând demascată ca fiind doar ceea ce este: o impostură!


57. Pe de altă parte, frica este cauza cea mai profundă a credinţei dogmatice (a încercărilor ratate de sinucidere psihică) deoarece credinciosul ştie instinctiv că ea nu poate deveni „absolută” (încercarea sa de sinucidere nu poate reuşi cu adevărat) decât atunci când fie moare psihic (înnebuneşte) fie moare fizic – ambele variante provocându-i astfel o frică bine întemeiată, pe care trebuie să o suporte mereu atâta timp cât se însoţeşte cu credinţa dogmatică (cu dorinţa de sinucidere mentală).


58. Marele obstacol natural în faţa realizării „absolute” a credinţei este aşadar frica de moarte – frica faţă de ce se poate întâmpla după dobândirea acestei „credinţe absolute” pe care orice fiinţă oricât de degenerată mental ar ajunge (prin tehnicile de manipulare ale credinţei), o intuieşte ca fiind în mod evident ceva nu foarte „plăcut”.

59. Dacă credinciosul ar fi „absolut” convins că credinţa lui „absolută” e un lucru „absolut” bun putem să fim convinşi că nu ar mai rata în încercările sale de sinucidere - lucru demonstrat de credincioşii „fundamentalişti” care au mintea atât de infectată cu tot felul de absurdităţi şi confuzii „spirituale” încât fac gestul suprem al „martiriului” - prin care cică „ei se sacrifică (se ucid) pe ei, pentru bine lor” (!!??).

60. Săracii nu au băgat de seamă că binele „lor” nu poate exista decât atunci când şi ei există şi că prin urmare atunci când „se sacrifică” (se sinucid sau se lasă ucişi) pe ei, odată cu ei dispare şi „binele lor”.


61. Oricum să stea liniştiţi: prin „sacrificiul” lor, chiar dacă nu au contribuit la realizarea „binelui lor”, au contribuit la realizarea „binelui” altora: a stăpânilor „divini” care i-au îndemnat la „sacrificiu”.


62. Aceştia îşi arată mulţumirea faţă de „purceii credincioşi” (sau mă rog „mieii”, „caprele”, etc.) sacrificaţi astfel prin „puterea credinţei”, prin aceea că apoi se repezesc să le consume „ritualic” pentru împlinirea intereselor lor „divine”, toate averile şi bogăţiile câştigate pentru ei, prin lupta „boilor credincioşi” lor.
***
63. Încercările de sinucidere ratată datorate infectării cu credinţă dogmatică se datorează deci fricii: de aceea întotdeauna acolo unde este credinţă este şi frică şi acolo unde frica se poate infiltra, mai devreme sau mai târziu, poate apare şi credinţa dogmatică.

64. De aceea acolo unde este prevedere şi curaj credinţa dogmatică nu are ce căuta!
***


Despre existenţa absurdă a binelui „absolut”


65. Revenind la problema „absoluturilor” - dacă am considera prin absurd că există un astfel de „bine absolut” care nu produce decât bine (şi care e singurul care produce binele) atunci:

65.1- fie tot ceea ce percepem este „bine” (inclusiv ceea ce majoritatea dintre noi apreciem ca fiind rău!);

65.2- fie răul pe care îl percepem vine din altă parte anume de la un „rău absolut”;

66. În primul caz putem face orice pentru că tot ceea ce există - deci şi ceea ce am face noi cică este bine întotdeauna, indiferent de ceea ce facem.


67. Deci nu mai avem nevoie de nimeni să ne spună ce să facem şi ce să gândim pentru că indiferent de ceea ce facem şi de ceea ce gândim noi facem şi gândim „bine” (indiferent dacă acest bine ni s-ar părea „rău”).

68. Pe de altă parte, din al doilea caz ar rezulta că „răul absolut” ar exista şi că el nu ar produce decât rău (dacă ar produce şi bine nu ar mai fi absolut).
69. Bun!

70. Acum întrebare: ce se întâmplă când „Binele Absolut” şi „Răul Absolut” se întâlnesc?

71. (În cazul că ar fi posibil să existe simultan amândouă, ceea ce este evident imposibil - pentru că absolutul din fiecare din ele exclude existenţa unui alt absolut – dacă ar exista un alt absolut, primul nu ar mai fi „absolut” şi invers.)


72. Aşadar, dacă prin absurd Binele Absolut şi Răul Absolut s-ar întâlni „din întâmplare” şi ar avea chef să se ia la bătaie, care din ei ar învinge oare?

73. Păi având în vedere că ambii bătăuşi sunt „absoluţi” nici unul dintre ei nu l-ar putea învinge pe celălalt şi lupta lor ar dura la infinit fără a se înclina în favoarea nici unuia, niciodată.

74. În acest caz oare ce rol ar avea fiinţele relative în raport cu aceste presupuse existenţe „metafizice” (verbale) numite bine, respectiv rău „absolut”?

75. Aceste fiinţe este evident că nu sunt absolute şi astfel ele vor fi târâte când de partea unuia când de a celuilalt fără măcar ca schimbarea taberei să fie generată de alegerea lor.

76. Dacă această schimbare ar depinde de ele ar însemna că ele însele prin ele însele au discernământ propriu: ştiu să facă distincţia între bine şi rău: cu alte cuvinte ar deţine fiecare o părticică proprie de bine, respectiv rău.


77. Dar dacă ele deţin o astfel de „părticică” proprie atunci înseamnă că nu există bine absolut sau rău absolut!

78. Nu există un bine care să genereze tot binele „din lume” - deoarece în acest caz cel puţin partea ataşată fiinţelor cu discernământ nu este produsă de acest „bine absolut” – adică cu alte cuvinte rezultă că „binele absolut” nu este până la urmă, decât un amărât de bine relativ.


79. Aşadar existenţa unei singure fiinţe cu discernământ propriu (deşi sunt miliarde de astfel de fiinţe) neagă existenţa unui bine absolut (a unei surse care să genereze tot binele „din lume”).

80. De aceea credinţa absolută (oarbă) într-un „bine absolut” (a-tot-bun) sau într-un rău absolut (a-tot-rău) e o imposibilitate logică şi faptică evidentă.


81. Credinţa dogmatică (absolută) într-un „părinte absolut” fie al binelui, fie al răului, fie al amândoura este o imposibilitate existenţială.

82. Aşadar dacă nu există (şi e evident că nu există) „bine absolut” atunci este evident că nu poate exista (în mod real) nici o credinţă absolută în el.


83. Dacă presupunem însă, prin absurd (împotriva oricărei evidenţe), că un astfel de bine „absolut” există atunci trebuie să presupunem şi corolarul acestei presupuneri: adică că nu este în afară de această sursa a „binelui absolut” nici o altă fiinţă cu discernământ capabilă să genereze de la sine un bine propriu (dacă ar fi atunci „binele absolut” nu ar mai fi absolut ci doar relativ - ar genera doar o parte din binele existent).

84. Dar eliminând discernământul individual uman din existenţă (doar teoretic, că practic nu se poate) se elimină din aceasta şi manifestarea voită a lui: adică orice alegere posibilă a lui, inclusiv alegerea „conştientă” (voită) a unei credinţe dogmatice.
***


Eliberarea „absolută” şi devoţiunea „absolută”


85. Pe de altă parte dacă credinţa dogmatică presupune existenţa simultană a unui bine-rău absolut, credinţa respectivă îşi pierde sensul pentru care teoretic este creată şi susţinută: pentru că o astfel de credinţă îţi cere să înlocuieşti propriul discernământ cu o lipsă de discernământ „absolută”.

86. O astfel de credinţă tâmpită afirmă astfel că binele este rău şi că răul este bine, adică cu alte cuvinte, că nu este nici o distincţie între ele.


87. Dar oare la ce i-ar folosi credinciosului o astfel de confuzie absolută?
88. Şi apoi oare este posibilă o astfel de confuzie-credinţă absolută (totală)?

89. Evident că nu (în mod practic)!
90. Dacă ea s-ar realiza atunci cel afectat de ea ar rămâne instantaneu paralizat în gândire şi acţiune, incapabil să mai facă ceva – din cauza lipsei oricărui reper (de orientare) şi a oricărei distincţii motivaţionale.


91. Culmea este că sunt mulţi cred-oi păcăliţi să-şi dorească o astfel de imposibilitate faptică, o astfel de confuzie absolută, de indistincţie absolută, în care cică ar dispare distincţia între bine şi rău, pentru că ar fi „transcensă” de vid-ol-oi (de cel afectat de un astfel de „vid” „divin”), prin trecerea lui în comă (paralizie) „spirituală” psihică.

92. Sau mă rog: „iluminare” (prin întuneric), „eliberare din ciclul vieţii” (prin sinucidere psihică şi fizică), „mântuire/ scăpare” de „sine” (de conştiinţă, discernământ, individualitate, fiinţare, etc.).

93. Problema cu aceşti vidoloi/ „sfinţi”/ „iluminaţi” (cu aceşti „bostani” „spirituali” fără minte) este că ei, de fapt cică, nu îşi doresc confuzia aceasta absolută, ci invers: li se pare că deja o au (cel puţin într-un mod „relativ”) şi vor să scape de ea prin sinucidere psihică (nu văd logica aici, dar mă rog...).


94. Adică „calea credinţei” este una din căile posibile prin care îşi pot împlini dorinţa de sinucidere (în mod „onorabil” – apreciat de societăţile infectate cu mitul credinţei) – ce-i drept într-o manieră destul de îndelungată, agonizantă, chinuitoare, traumatică, etc. (toate acestea fiind cică bune pentru el pentru că „îl cresc spiritual” - de fapt ele doar îl apropie iluzoriu de obiectivul sinuciderii psihice (şi în cele din urmă fizice) atât de mult dorite!).

95. Dar frica îi ţine în frâu să nu ducă gestul sinuciderii până la capăt: le e frică ca în urma ei să nu dea de un rău şi mai mare.


96. Şi intuiesc ei ceva aici: în urma sinucideri psihice parţiale la care se supun singuri ei urmează să devină sclavi „spirituali” şi „iobagi” „divini” pe „plantaţia” unui „zeu” sau altuia.

97. Unde nu este frică nu poate exista credinţă!
***


„Păcatele” credincioşilor


98. Aceşti credincioşi dogmatici sunt deci tot timpul cu un picior în groapă şi cu unul afară şi nu ar fi o problemă aceasta (pentru noi ceilalţi) dacă nu s-ar încăpăţâna să încerce să tragă, cu răutate, şi pe alţii după ei în groapă (în moarte psihică).

99. Problema e deci că nici ei nu trăiesc şi nu lasă nici pe alţii să trăiască!
100. Ei urăsc viaţa şi vor să o distrugă (în mod „spiritual” adică fizic!): ei sunt bolnavi psihic (de multe ori incurabil) şi vor să-i îmbolnăvească şi pe alţii.

101. Ei sunt nişte fricoşi credincioşi şi vor să bage frica şi în alţii (mai ales dacă îi văd neajutoraţi): în copii, femei, bătrâni, bolnavi, etc.


102. Ei sunt nişte mincinoşi credincioşi: se mint pe ei înşişi – nu sunt sinceri cu ei înşişi - se ascund de ei – dar bineînţeles că fac aceasta într-un mod „spiritual”.

103. Ei vor ca şi alţii să agonizeze în minciuna lor: să-i ucidă mental („spiritual”) şi pe alţii „ca să-i scape” de „răul” dorinţei de viaţă sănătoasă şi împlinită pe care mintea lor bolnavă o vede ca o ameninţare la menţinerea în ei a bolii proprii (a credinţei dogmatice de care sunt afectaţi).

104. Şi ştiu ei ce ştiu: salvarea aceasta le va venii însă mai devreme sau mai târziu!
***
105. Aşadar, de ce este interzisă (de obicei) sinuciderea fizică în credinţa dogmatică?

106. Pentru că acolo unde sinuciderea fizică se realizează virusul credinţei dogmatice moare şi el - îi moare corpul pe care l-a infectat şi pe care îl parazitează psihic şi fizic prin pârghii „spirituale” specifice.

107. Un parazit (un virus) trebuie să-şi ţină în viaţă cât mai mult victima infestată (infectată) pentru a putea să-i consume resursele de care dispune – cel puţin până când trece (infectează) în (un) alt trup „credincios”.

108. Dacă victima credincioasă moare prea devreme (înainte de a infecta pe alţii) atunci virusul moare şi el.
109. De aceea credinţa dogmatică interzice sinuciderea fizică în interes propriu!

110. Dar o încurajează totuşi pe aceasta dacă e făcută în interesul răspândirii virusului psihic pe care îl promovează: prin „martiriuri virusale” făcute în tot felul de „războaie sfinte” de înmulţire a virusului credinţei dogmatice.
***


Credinţa este un virus!


111. Credinţa dogmatică se comportă ca un virus: ea este un virus psihic, fizic şi social şi de aceea trebuie tratată ca atare - la fel ca orice epidemie virusală:

111.1- mai întâi prin oprirea răspândirii lui, prin punerea în carantină a celor infectaţi cu credinţă dogmatică;

111.2- apoi identificarea modalităţilor sale de răspândire (prin „misionari”, „prin cărţi sfinte – coduri sursă virusale” ascunse sub masca ajutorului social, „spiritual”, etc.) şi încetarea intrării în contact neprotejat cu ele,

111.3- şi bineînţeles prin dezvoltarea unor „vaccinuri antivirusale” religioase specifice virusului credinţei dogmatice prin expunerea la doze infime de credinţă dogmatică, pentru ca sistemul imunitar psihic să se poată antrena în identificarea şi distrugerea lor,

111.4- sau prin acţiunea unor „medicamente - legi sociale” care să ducă la distrugerea/ carantinarea fizică a surselor virusale, a obiectelor purtătoare de virus religios dogmatic (obiecte de cult, haine infestate cu virusul credinţei dogmatice, etc.) şi a locurilor infectate (a „lăcaşelor de cult” contaminate).
***
112. Credinţa dogmatică este astfel un virus al posedării, un parazit psihic, care găseşte sau creează condiţii prielnice în viitoarea gazdă prin expunerea/ crearea în afara ei a unor rele reale (condiţii grele de trai, conflicte familiale, tribale, războaie, etc.) sau imaginare (tot felul de „demoni” şi locuri „de pedeapsă veşnică”, de „păcate” artificiale/ inventate, etc.).

113. Cei afectaţi de aceste tendinţe sinucigaşe psihice induse de credinţa dogmatică sunt expuşi astfel influenţei ei nu pentru că s-au săturat de bine, ci pentru că s-au săturat de răul pe care îl percep în ei, în familie şi în societate.


114. Când intervine această saturaţie (iritare maximă) de rău există deci două posibilităţi de acţiune:

114.1- acţiunea curajoasă concretizată în înfruntarea directă bazată pe discernământul propriu, a răului şi la înlăturarea lui din sine şi din societate - aceasta este acţiunea unei fiinţe individualizate şi maturizate psihic, a unei fiinţe libere care îşi asumă responsabilitatea pentru binele propriu şi al societăţii în care se manifestă;

114.2- acţiunea laşă, fricoasă, trădătoare, concretizată în ignorarea răului, în pasarea responsabilităţii pentru înlăturarea lui pe umerii unor „părinţi spirituali” care îi asigură verbal de bunele lor intenţii – aceasta este acţiunea specifică unui om imatur psihic, masificat (neindividualizat) care refuză responsabilitatea – cu alte cuvinte unui om infectat cu credinţă dogmatică care îl împiedică să se maturizeze psihic!


115. Acest agent virusal (iniţiator al infecţiei cu credinţă dogmatică) numit „părinte spiritual/ divin” vrea să-i convingă pe aceşti imaturi şi fricoşi că ei trebuie să se lase posedaţi de el (impregnaţi de „energiile lui divine”) pentru ca el să lupte în locul lor.

116. Raţionamentul acesta este însă unul paradoxal: răul e rău în primul rând pentru că în cele din urmă ne ameninţă cu distrugerea viaţa proprie (cu tot ceea ce suntem fizic şi psihic).

117. De aceea o astfel de apărare de rău printr-un rău şi mai mare (prin distrugerea voinţei proprii, prin distrugerea consimţită a vieţii psihice proprii) e nu atât un „paradox al credinţei”, cât un fapt care ne arată cât de periculoasă pentru sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a unui individ este acest instrument de înşelăciune (cu numele de credinţă dogmatică) preferat de şarlatanii şi nebunii „divini”.


118. Astfel a ne fi frică de rău, a ne fi frică de a ne confrunta direct cu el, şi astfel în vederea acestei confruntări, a-l chema pe un alt rău să ne infecteze (cel al credinţei dogmatice) înseamnă a deveni noi înşine răi.

119. Astfel ne facem noi înşine răul de care teoretic ne ferim!

120. Nu-l mai lăsăm pe „rău” să încerce să ne ucidă (distrugă psihic), cu şanse de multe ori mici de reuşită, ci ne distrugem singuri ca să fim siguri de reuşita răului (de distrugerea noastră).
121. Care este logica aici?


122. Este o logică pe care doar o minte prăjită de credinţă (dogmatică), o minte ameţită de tot felul de „absoluturi” şi cuvinte „spirituale” abisal confuze o poate „pricepe”.

123. Astfel putem spune într-un anumit fel că doar un om „rău” (cu tendinţe sinucigaşe şi/ sau criminale) poate deveni un credincios (dogmatic)!

124. Credinciosul (dogmatic) este un om care a cedat răului şi astfel a devenit rău.


125. Un om bun, când vede răul, nu aşteaptă ca alţii să lupte în locul său şi luptă chiar şi singur dacă e nevoie împotriva acestuia.

126. Un om bun nu are nevoie de credinţă, nu are nevoie de altcineva ca să lupte în locul său!


127. Iar dacă acest lucru ar fi posibil şi altcineva ar lupta în locul său – acel altcineva ar fi bun – doar el ar face binele, pe când cel care se ascunde ca un laş şi un fricos, este un om rău deoarece neîmpotrivirea/ pasivitatea în faţa răului este cauza principală pentru care acesta se poate manifesta.


128. Omul afectat de credinţă dogmatică (de aşteptarea unei „mântuiri” exterioare de rău – de aşteptarea altcuiva care să vină să lupte cu răul în locul său) este un om rău pentru că prin pasivitatea şi aşteptarea sa „credincioasă” el permite răului să se manifeste şi să se extindă nestingherit.


129. Nu este rău doar cel care face răul ci şi cel care îl lasă pe cel rău să se manifeste nestingherit în răutăţile sale (prin faptul că nu luptă cu el, că nu i se opune lui)." - extras din cartea "Mitul credinţei"

0 comentarii:

Radu Lucian Alexandru