Credinţa dogmatică şi reflexele condiţionate
by Radu Lucian Alexandru
1. Credinciosul dogmatic este un „câine pavlovian”, condiţionat când să „saliveze” şi când nu - condiţionat prin procesul specific formării reflexelor condiţionate când să gândească şi când să nu gândească, când (şi ce) să vorbească şi când nu, când să acţioneze şi când să nu acţioneze, când să fie atent şi când nu, când să fie înţelegător şi când răuvoitor, când să asculte şi când să nu asculte vorbele altuia; când (şi ce) să citească şi când nu, când (şi pe cine) să iubească şi când (şi pe cine) să urască, etc.
2. Cum se obţine acest control asupra „credinciosului - câine pavlovian” prin procesul specific credinţei dogmatice?
3. Destul de simplu:
4.- Un prim factor este repetarea asocierii specifice reflexului artificial, care se urmăreşte a fi creat, de cât mai multe ori pentru a deveni din ce în ce mai puternică.
5. Astfel în cazul acestui „câine credincios pavlovian” i se dă „hrană” („spirituală”: relaxare, comuniune, sentimente de siguranţă, de apartenenţă la un grup, hrană şi băutură – prin banchete, agape, alte daruri, etc.) de fiecare dată la puţin timp după ce se aprinde un „bec” în încăpere (o „lumină spirituală”: după ce se pronunţă un nume „magic”, sau se fac anumite gesturi „magice”).
6. Evident că acestui „câine credincios” i se poate da „hrană spirituală” şi fără ca ea să fie asociată intenţionat cu aprinderea „becului” (cu un factor artificial absolut nenecesar pentru satisfacerea nevoii de hrană a „animalului”).
7. Dar fără a introduce într-un proces natural (de hrănire, comunicare, atingere, comuniune, socializare, informare, acţiune idealistică, etc.) un element absolut nenecesar (un „bec” sau o „lumină divină” sau de altă natură „spirituală”, constând din vorbe şi gesturi „magice” (rugăciuni, ritualuri, mantralizări, cântece, imnuri, „meditaţii”, etc.) nu se pot obţine reflexe condiţionate artificiale (de natură religioasă) orientate în favoarea celui care le introduce în „omul de tip câine-pavlovian”.
8. Aşa că, de fiecare dată când se dă acestui „om-câine” o îmbrăţişare, se pronunţă numele unui „zeu” (şi sau „profet”, „maestru”, „iluminat”, „avatar” etc.), de fiecare dată când i se dă de mâncare se pronunţă din nou acel nume „divin”...
9. Când este chemat să se reproducă se pronunţă de fiecare dată numele „magic”; de fiecare dată când este relaxat prin sugestie, hipnoză, dans, cântec, muzică se pronunţă din nou şi din nou numele aceluiaşi „zeu”...
10. Când se simte într-o stare de compasiune, iubire, dăruire (la întrunirile normale frăţeşti, familiale din comunitate) i se repetă de fiecare dată iarăşi şi iarăşi numele „sacru”...
11. Este evident că omul ar putea să treacă prin toate aceste procese naturale absolut normale (hrănire, reproducere, comunicare, comuniune, etc.) şi fără să audă de fiecare dată pronunţat de vreun „Pavlov care ştie ce face”, un anumit nume „magic” (o anumită frază, un anumit cuvânt de condiţionare) dar această abordare naturală nu l-ar face pe „câinele-credincios” să dezvolte cu timpul o adevărată dependenţă faţă de stimulii lingvistici şi/ sau ritualici artificiali cu care sunt asociate intenţionat toate experienţele bune pe care el le simte în mod natural, în circumstanţe specifice (hrănirii, comunicării,... naturale).
12. Parcurgerea normală a acestor procese naturale nu l-ar face să deprindă nişte reflexe condiţionate artificiale induse intenţionat pentru a-i crea dependenţă de auzirea (şi/ sau verbalizarea) „numelui magic” - a acelui nume care odată pronunţat chiar şi în lipsa satisfacerii reale a nevoilor naturale atrage după sine imediat „salivarea” - apariţia unei stări artificiale de plăcere, care în mod natural apare doar în timpul satisfacerii reale a nevoilor individului.
13. Astfel după un timp „de evoluţie spirituală” - de condiţionare continuă, de rostire nediscriminativă, indiferent de circumstanţe, a numelui (cuvântului, propoziţiei) „divin” „X” se formează în credincios condiţionarea religioasă urmărită de viitorul distribuitor „spiritual” de droguri verbale respectiv rituale!
14. Timpul de creare a acestei condiţionări „spirituale” (a acestei dependenţe de droguri numenale/ gestuale „sfinte”) variază de obicei de la câteva luni până la câţiva ani în funcţie de intensitatea şi ritmicitatea rostirii (/acţiunii ritualice) „magice”.
15. Durata acestui timp „sfânt” depinde de cât de des se rosteşte cuvântul „divin” de condiţionare: astfel, de exemplu, dacă se foloseşte de 100 de ori pe zi împărţit în câte zece - cincisprezece reprize de verbalizare a numelor „sacre”, respectiv de efectuare a unor gesturi „sacre” asociate cu momentele servirii mesei, cu cele ale diferitelor interacţiuni familiale şi sociale, cu momentele începerii şi terminării de citit a unor pasaje plăcute din „cărţi sacre” (sau din alte cărţi), etc. - atunci pentru inducerea puternică a reflexului condiţionat artificial specific unei anumite credinţe dogmatice se poate să fie suficiente şi 6 luni sau chiar mai puţin.
16. Se formează astfel un reflex condiţionat „religios” în care elementul artificial adăugat diferitelor procese naturale (de obicei plăcute) preia locul stimulului natural real care iniţial declanşa reflexul condiţionat natural (asimilat de exemplu simţirii plăcerii de a mânca, de a bea, de a face sex, de a citi, de a comunica, etc.).
17. Astfel el devine oarecum gata să ia locul (cel puţin pentru perioade scurte de timp) satisfacerii reale a acestor nevoi!
18. El poate să ia locul oricărui proces cu care a fost intensiv asociat în prealabil – poate să producă senzaţii şi emoţii artificiale: „salivări” fără mâncare, „orgasme” fără sex, sentimente de comuniune fără comuniune, etc.
19. În experimentul lui „Pavlov”, „câinele” său „credincios”, începea să saliveze („să se bucure” anticipativ) nu la vederea mâncării cum era natural, ci la aprinderea „becului” din încăpere.
20. Astfel „oamenii – câini - pavlovieni” încep să „saliveze”, să simtă emoţii şi senzaţii puternice nu doar atunci când apare în faţa lor stimulul natural care le declanşează în mod natural pe acestea (în vederea asigurării supravieţuirii individului şi speciei), ci şi atunci când apare stimulul artificial indus prin procesul condiţionării „religioase”: atunci când este gândit sau rostit cuvântul „magic”, sau este efectuat gestul „magic” cu care au fost condiţionaţi.
21. Inducerea acestor reflexe condiţionate artificiale (prin suprapunerea peste nişte reflexe condiţionate naturale) se face evident în interesul celor care le induc în mod conştient sau inconştient (intuitiv) altora.
***
22. O formă similară de condiţionare se foloseşte şi la inducerea unui reflex condiţionat artificial utilizat în mod curent în dresarea „câinilor credincioşi”: astfel ei sunt condiţionaţi să asocieze răsplata cu executarea anumitor comenzi şi pedeapsa cu neexecutarea lor.
23. Introducerea acestor diferite tipuri de reflexe condiţionate artificiale se foloseşte de fiecare din credinţele dogmatice specifice unei religii dogmatice sau alteia.
24. Pentru fiecare grup de astfel de oameni - credincioşi dogmatici (a se citi oameni-câini-pavlovieni) cel care îi condiţionează mental („zeul”, „profetul”, „mesagerul” etc.), le asociază cu orice emoţie, instinct natural, activitate naturală (vorbire, hrănire, somn, trezire, etc.), pronunţarea verbală sau mentală a unui nume şi/sau fraze oarecare (asociată însă cu o conotaţie „magică”, „divină”, „spirituală”, care presupune ascultarea şi supunerea necondiţionată în faţa celui care produce şi conduce procesul de condiţionare „spirituală”) menită a perverti în timp, a denatura reflexele naturale de hrănire, comunicare, interacţiune socială, de supravieţuire, etc. ...
25. Astfel aceşti oameni sunt supuşi unui proces de „în-dobitocire” şi de „în-câinire” „spirituală” prin care ajung treptat în stadiul în care dacă nu pronunţă constant numele „magic” indus artificial sau dacă nu îl mai aud pronunţat de alţii, nu mai pot mânca, nu mai pot comunica, nu mai pot vorbi (normal), etc.
26. Reflexul condiţionat religios astfel introdus – introducerea unui răspuns artificial la un stimul artificial (nenecesar) în cadrul unui proces natural - se formează deci astfel în avantajul cui?
27. Bineînţeles că în avantajul celui care apasă „butonul”, al celui care aprinde „becul roşu”, al celui „care dă lumină”, al celui care induce în „căţeluşi” reflexul condiţionat numenal specific, asociat pronunţării unor nume (vorbe, sunete, cuvinte) „magice” specifice (şi astfel asociat şi cu imagini, cu gesturi, cu persoane specifice, etc.).
28. Şi bineînţeles că cei care „apasă pe buton pentru a aprinde lumina” nu-s aşa de proşti (cel puţin o parte dintre ei) încât să cadă în propria capcană, şi astfel ei devin practic nişte comercianţi (furnizori) de droguri verbale şi sau gestuale (pe care le consumă sau nu chiar şi ei).
***
29. Cuvântul „magic” (de obicei numele unei „zeităţi”) devine astfel un veritabil drog verbal – atâta timp cât e pronunţat apar emoţii şi senzaţii specifice satisfacerii unor nevoi naturale fundamentale cu care a fost asociat în timp (chiar dacă ele nu se satisfac în mod real în acel moment).
30. Aceşti „căţeluşi umani condiţionaţi religios”, aceşti drogaţi cu cuvinte şi cu gesturi „spirituale”, sau mai bine zis dependenţi de ele (de auzul pronunţări unor cuvinte-drog-religios specifice, sau a unor fraze care să le conţină, sau de efectuarea unor gesturi „sacre” etc.), aceşti drogaţi numenal / gestual sunt în cea mai jalnică stare cu putinţă (ca cea a oricărui alt drogat ajuns dependent de un drog sau altul) – toate procesele şi reflexele lor naturale sunt distorsionate şi pervertite de stimuli artificiali (de pronunţarea/ efectuarea unor „cuvinte/ gesturi magice”).
31. Credinciosul dogmatic nu este deci decât un amărât de dependent de „cuvinte magice” şi de gesturi „magice”.
***
32. Dacă vreţi să-l faceţi „fericit”, când îl vedeţi pronunţaţi-i cuvântul „magic” - numele „zeului”/ „profetului”/ „avatarului”... pe care a fost păcălit să-l asocieze în mod artificial cu toate emoţiile şi senzaţiile plăcute pe care le-a experimentat în perioada de condiţionare „religioasă”.
33. Dacă dimpotrivă vreţi să-l faceţi trist atunci e suficient să pronunţaţi numele „magic” al „demonului”/ „bau-baului” pe care prin acelaşi proces a fost îndemnat să-l asocieze cu toate emoţiile şi senzaţiile negative pe care le-a trăit în perioada de condiţionare.
34. Acest drogat cu vorbe devine astfel o jucărie în mâinile, voastre dacă ştiţi cuvintele „magice” care îl controlează (care îi provoacă fericire, respectiv tristeţe, suferinţă).
35. Priviţi-l pe acest „dobitoc credincios” cum salivează şi cum se bucură când aude pronunţat cuvântul „său” „magic” („divin”): în acel moment mintea lui pervertită, denaturată (prin procesul condiţionării religioase dogmatice) îi transmite emoţii, semnale şi senzaţii de plăcere pe care le simte atunci când mănâncă, când face sex, când comunică, când iubeşte, când stă la căldură şi la lumină.
36. El se simte în acele momente ca şi cum i-ar fi satisfăcute toate nevoile naturale pe care le-a asociat în timp în mod inconştient cu pronunţia acelui nume „magic”.
37. Şi priviţi-l pe acest „animal credincios” cum spumegă de furie când îi este pronunţat numele magic „demonic” cu care a fost învăţat să asocieze inconştient toate suferinţele provocate de nesatisfacerea corespunzătoare a nevoilor sale naturale.
38. Priviţi cum acestor credincioşi „îndobitociţi” le sunt pervertite reflexele condiţionate naturale şi înlocuite cu altele artificiale numenale (şi/ sau imagistice - gestuale) puse în slujba celor care „le dau lumină”.
39. Devenind astfel cu timpul din ce în ce mai dependenţi de aceste droguri verbale/ gestuale ei le vor cere necontenit de la tine şi de la alţii şi de la cei dependenţi ca şi ei de pronunţarea halucinatorie a unor nume „magice” şi de efectuarea fanatică a unor gesturi „magice”...
40. Se ajunge de multe ori până la stadiul în care nu mai poţi vorbi (interacţiona) deloc cu ei dacă nu pronunţi din când în când numele drog (şi nu efectuezi gestul drog) de care au devenit dependenţi!
41. Nu se mai poate!
42. Şi nu pentru că ei nu ar vrea să interacţioneze cu tine, dar ei au nevoie constantă de el – de drogul verbal/ gestual specific şi dacă tu nu li-l dai îl vor căuta în altă parte...
43. Aceşti drogaţi cu cuvinte/ gesturi „magice” (cunoscuţi în societate de obicei sub numele de credincioşi) se strâng cât mai des cu putinţă laolaltă pentru a-şi lua împreună drogul lor verbal/ gestual şi această dependenţă „divină” a lor, creată şi întreţinută de pronunţarea/ efectuarea constantă zilnică a unor cuvinte/ gesturi „divine” specifice se agravează cu trecerea timpului.
44. Dozele de drog verbal/ gestual trebuie să devină din ce în ce mai mari şi trebui luate din ce în ce mai des – astfel că la un moment dat unii dintre ei ajung până într-acolo încât, lăsaţi de capul lor, nu mai fac nimic altceva decât să pronunţe/ efectueze iarăşi şi iarăşi în mod continuu numele/ gestul drog - „divin” de care au devenit dependenţi şi care acum le controlează total viaţa lor jalnică de drogaţi numenali (cu nume) respectiv gestuali (cu gesturi).
45. Partea bună este însă că această suprasaturare cu ingestia drogului verbal/ gestual specific, dacă nu duce la nebunie, este posibil să ducă la eliberarea cel puţin temporară (prin suprasaturare) de drogul verbal/ gestual respectiv.
46. Oricum, pentru marea majoritate a drogaţilor cu nume/ gesturi „divine” (pentru majoritatea credincioşilor), distribuţia şi consumul lor este destul de strict controlată, astfel încât să se păstreze dependenţa de ele fără a produce efecte nedorite, de cei care supraveghează comercializarea drogului verbal/ gestual „religios” specific.
47. Odată căzut în capcana acestor droguri verbale/ gestuale este destul de greu să se mai scape de dependenţa faţă de ele, aşa că mai bine să se evite orice proces de implementare a unor reflexe condiţionate artificiale (cauza formării acestei dependenţe de droguri „religioase”).
48. Cine nu este atent în acest sens îşi va plăti prostia – cu bani (daţi comerciantului/ distribuitorului de droguri verbale/ gestuale) şi cu o viaţă distrusă de drogurile „religioase” specifice de care a devenit dependent. - extras din cartea "Mitul credinţei"
